dacă oamenii sunt pomi atunci sunt mai degrabă peri
fructele la înălțimea soarelui de amiază cu mustul dulce
cad și ele de la sine
viermănoase sau nu cu sâmburii mici și moi fiindcă omul se rupe
ca să se lepede pe pământ cu dinții și oasele netezite
se topește ca fagurele

*

la înmormântarea bunicii ea parcă nu mai avea riduri în coșciug
fruntea îi zâmbea soarelui de iarnă ca apa printr-o copcă
când ne-am întors de la cimitir
nu mai recunoșteam umbrela ei veche și neagră din colțul dormitorului
oare ce căuta acolo se întrebau toți

din mână în mână am împărțit coliva și hainele
și amintirile tălmăcite cu alt înțeles
era mai frig
probabil că vreun îngeraș dintr-o icoană gângurea trist


*
într-o dimineață am văzut un curcubeu
a ținut de-a lungul drumului până când cerul s-a dezlegat de pământ