zilele trec oarbe
sprijinindu-se în bastoane albe
oasele morților mei
iubiri greșite înnorează amiezile, stă să plouă

un unghi mai ascuțit cere urechea care ascultă
așteptarea și sentimentele contrarii
noaptea bandajează viața ca o rană – placebo
ploaia a-ncărunțit beteag în părul tuns deja lăuntric

timpul îl măsoară doar pulsul șovăind
optimistă se păstrează buza mormântului încă nesăpat
ascunsă ispitește pe cel care bate coasa cu sârgul faptelor bune
o altă zi se leagănă ca o pruncă răzgâiată, nici măcar nu știe că-i oarbă

va da peste mine ca de-un ciot rămas din pădurile neamului