Am sufletul în iarna grea,
Afară-n frig îmi scrie,
Un trist poem ce-acoperea,
Tăcuta-i agonie.

În albul gerului arzând,
Îi ninge-n mâini durerea,
Și versu-i cade tremurând,
Împrăștiind tăcerea.

Căci urma case-i ce iubea,
Sărată și apusă,
Pierdută-n alb se ascundea,
De fruntea ei răpusă,

Eu stau pe cruce așternut,
În mine arde frigul,
Și sângele de rugi cernut,
Îmi înroșește rugul.

Acum ajunge Doamne bun,
Privește și spre mine,
Nu ne-alunga căci mă răzbun,
Pe cruce și pe tine.