în distanța dintre noi, tăcerile tale desenează mereu aceeași hartă
cu lacuri glaciare, piscuri înzăpezite, cu mări fără valuri,
râuri care-și doresc zadarnic să curgă înapoi,
spre izvoarele unde au găsit rătăcită o parte din sufletul tău,
e felul tău straniu în care încerci să-mi spui cele două cuvinte
pe care n-ai apucat să le rostești, altfel decât în gând

scările minaretului pe care le urcam râzând spre al nouălea cer,
melcul obosit, care trecea strada abia târâindu-și cochilia
un fluture captiv într-o oglindă, o piatră albă șlefuită de ape dulci,
o mână de scoici în care era închisă partea de mare care nu ne-a fost hărăzită,
cea care ne umplea de febre și ne făcea atât de-apropiați și străini, simultan,
clepsidra cu nisipul albastru, care încă ne mai măsoară nefericirile,
țigările de foi golden taste și fumul lor plin de năluciri, care-ți tulbură insomniile,
lozurile tale, întotdeauna necâștigătoare, eu descopeream mereu gărgărița norocoasă,
trubadurul nefericit ce ne-ar fi cântat iubirea veșnic doar pentru o sticlă de bere,
familia de pescăruși care se certa non-stop sub geamul nostru,
paharul de bragă rece și soarele care ne trecea prin palme de la unul la altul,
rochia albastră cu maci, pălăriuța cu panglică neagră
și brusc ochii tăi de chihlimbar deveneau negri când mă vedeau,
cum strigam: midiile, guvizii și mămăliga cu unt sunt cele mai bune de pe pământ,
o ciocolată amăruie cu ceai verde și mango expediată într-un plic,
sandwich-urile de la sub-way înghițite pe nemestecate între două priviri fugare,
cerceii cu onix negru cumpărați la repezeală, pentru că trenul nu voia să aștepte,
sticla cu apă rece strecurată în grabă în geantă înainte de plecare,

erai mereu contra-cronometru, timpul râdea, te păcălea și dispărea ca un fum,
dar în toate amintirile despre noi, am citit mai mult de două cuvinte