poate așa pricepeți...


Stau ascuns sub capacul de coșciug
Ce mă adăpostește ca o carapace,
În mijlocul capelei ce a fost odată camera mea
Acum cu ferestre ce par vitralii din cioburi arse,
Împodobite cu șuvițe de păr uscat...

Pentru că mi-e frică de morții ce se sprijină
Pe umbrele tăcute ale celor vii,
La acest priveghi aproape păgân
Unde nu arde nicio lumânare
Și colacii sunt dospiți din ceară topită.

Iar eu nu vreau să privesc spre patul în care,
Sunt așternuți părinții noștrii (NOȘTRI)
Înegriți (ÎNNEGRIÞI) de atâta moarte,
Dar văd cum cearceaful le strivește
Trupurile înmuiate de timp și uitare.

Așa că îmi doresc ca visul din noapte,
Să-mi vânture încet și în liniște
Cenușa grea a clipelor anxioase,
Incinerate în cuptorul alimentat
Cu crucile din lemn nedorite de nimeni.