... fără să ne întâlnim,
Fără să ne vorbim,
Fără nici măcar să ne scriem.
De-o parte și de alta tăcerile
Cuiburi de prigorii în așteptare.
Roiuri sălășluiesc amintirile.
Din distanțe se ridică poduri.
Rebegite chipuri poposesc,
Își dau mâinile, se re-cunosc și tresaltă:
„Călătorule, zăbovește pe frunza asta galbenă
În curând anotimpurile se vor roti, vor face schimb
Și fruntea ta se va oglindi proaspăt în verdele ei!
Lasă-ți mâna să se așeze în acel loc
Unde depărtările se apropie din ce în ce mai mult
Până devin puncte minuscule pe care le poți lua, mirosi, denumi,
Stăpâni. Le poți pune în buzunare ovale la loc sigur sau la umbra
Unui stejar ca să crească altfel în buchete de nu-mă-uita.
Þi-am păstrat aici, lângă gleznele mele și fășia aceea
În care odată înotam amândoi goi, fără pudoare, ai noștri pe deplin,
Cu ochii stropiți în raze rebele. Și nu voiam să ne întoarcem la maluri.
Și ne strigam și ne pierdeam, și iar ne strigam, și iar ne pierdeam
Pentru ca mereu să ne regăsim umbrele făcute fluturi-îngeri.
Umple golul acela cu polenul din luna vecină ce priveghează
Și nu uita niciodată că i-am fost cei mai buni amici, cei mai buni confesori,
Poate cei mai intimi sfetnici sau copii cu suflete de cocori.
Când mareele ne spală tina picioarelor și ne primenește,
Compunem cercul și ne vedem fiecare în zborul celuilalt
Aici o depărtare se suspendă. Îți simt respirația. Umerii tăi ating zâmbetul meu.
Prindem timpul din urmă. Îl acostăm și-l punem în gardă:
‛Nu putem fi decât aliați!’"