și am vrut să te uit să te las într-un loc în care
nu fuseserăm decât noi doi fără să știe nimeni
într-o lume fără anotimpuri în care neînfrânat
carul de foc își pierde implacabil rând pe rând roțile
în copacul cu rădăcini dislocate făcute umbră
în perdeaua arsă a ploii fără stropi a aripii sfârtecate
sau poate doar într-o privire perfect amnezică
și am vrut să te uit într-un cuvânt neștiut
într-o culoare neculoare sau la capătul unui pod suspendat
la o răscruce întortocheată de turn babel
în care nicio limbă de foc nu mai coboară
în pleoapa închisă sau într-un poem ermetic
după uși labirintice fără chei sau doar în starea de increat
atunci când încă nimeni nu știa când ce cum o să fii
rătăcit în nervuri infinitezimale sau doar într-un gând mult prea îngândurat
ca să mai aibă grijă și de tine...
zăvorât în acea parte din mine pe care de mult n-o mai recunosc
acel spațiu fără copilărie fără oameni de zăpadă fără crăciun
într-un dicționar cu definiții saturate, desuete, anacronice
într-un decor perisabil neîncăpător oricât te-ai strădui în inima-floare
într-o replică goală ce face înțelesurile să agonizeze
timpul să se clatine drumurile să se separe
sau doar în tine cel de dinainte ca noi doi să ne cunoaștem
... doar am vrut....