uneori mi-e teamă să adorm ca nu cumva somnul să mă ducă departe de mine
și, într-o bună zi, pierdută de cea de odinioară, să aud nume la care,
chiar dacă aș vrea, nu voi putea răspunde nici măcar gestual...
să văd chipuri pe care, oricât m-aș strădui, niciodată nu le-aș mai recunoaște.
... cel mai teamă mi-ar fi, desigur, că nu ți-aș mai răspunde ție

uneori mi-e teamă și ochii să-i închid. atunci lămâii-ar putrezi pământul
printr-o unică rodire nefastă pornită dintr-o ploaie acidă de vară rea, absolut accidentală
și l-ar scufunda fără niciun drept de apel. în van privirea mi-ar fi larg deschisă
ea nu ar mai putea reflecta decât cel mult rătăcirile mele, o alta, nu pe mine

uneori încerc să ispitesc somnul cu luminile-aprinse
zeci de lumini, sute, mii... lămpi, lampioane, torțe, luni și sori, stele mărgelate
puse-n cercei la urechi desuete de regine trufașe de ne-nduplecat...
diamante, rubine, păpuși cu ochi din faianță deschiși spre dimineți
ca înspre picătura de rouă însuflețitoare și liniștitoare
chiar și-atunci însă somnul meu stă departe de mine...

uneori fac pact de neagresiune cu visele: eu le mângâi creștetele-nalte onirice
ele îmi promit regăsiri. duc dincolo aluaturi care, dospite peste puterile lor, se autoatrofiază

uneori dezleg cuvintele să vină să oblojească plăgile supurânde ale marelui-pământului
atunci poate și sângele meu mai repede s-ar aduna la rădăcini. nu s-ar mai prelinge
indiscret-indecent în văzul celorlalți, mult prea la exterior, deloc inteligent, deloc precaut

uneori... ajung să mă complac în nesomn și chiar ajung să adorm cu fața învelită în cuvintele-vise