... și ai tresărit atunci când eu ușor aplecată peste clipa de acum
ți-am citit copilăria. te-ai lăsat mai apoi povestit de mine.
pe de-a-ntregul. fără să ripostezi. fără măcar să completezi. o scenă.
un decor. un cuvânt. o silabă. un grafem. o inflexiune a vocii. detaliul de la mâna stângă
sau nepotrivirea dintre tine și tine atunci... la un moment dat
când ai declarat război lumii întregi, mai puțin mie...

ai înțeles că eu aveam nevoie la fel de mult ca și tine de poveste
că nu puteam să ființez în ea dincolo de fruntea ta palidă și ageră.
lucioasă și neiertătoare ca privirea unui vultur rătăcind intenționat peste creste
și care nu-și dorește să revină mai devreme de a fi descoperit în sfârșit
asfințitul cel adevărat. nepărelnic. încrustat într-un cuvânt nearbitrar
recompunând lumi fărâmițate ce de mult nu mai așteptau învierea

creșteam odată cu tine și ne făcusem culcușuri simetrice complotând
cu privirea șireată a soarelui topit după umerii noștri negoi. diafani.
... din primele frunze adunate pe ochi mari și deschiși. bine ancorați
cu ingenuitatea primei lacrimi apărute doar ca să oglindească-n ea
ploaia-nmiresmată de la tropice. niciodată ca să doară.

și ai înțeles din nou cât de mare e dorul meu că aș putea să lovesc țărmurile
cu fruntea mea palidă și ageră de maree neîmblânzită decât de vocea ta
... că nu aș da înapoi niciodată să te povestesc iar și iar la nesfârșit chiar până acolo unde
orizonturile se sparg de barba înțeleaptă a lui Dumnezeu și mai departe de atât