prea multe fantome în visele mele
ochi tăi negri și obsedanți ca un abis
mă urmăresc în noapte
terifiant de triști
de goi
mă imploră să fac saltul în gol
să acopăr distanța dintre noi
dar știi tu Ana cât mă străduiesc să rezist în pustiul acesta de oameni

îmi acopăr singurătatea cu pături groase de nepăsare
însă frigul vine din interior
tremur în nopțile lungi de iarnă
când viscolește în mine cu sentimente contradictorii
în pragul casei se adună haite de lupi
plecăm la vânătoare de iluzii prin păduri fără sfârșit
ne hrănim cu sângele călduț al speranței
deși treptat sufletul moare de frig sub troienele de carne
rămân captiv în tristețea zilnică
în acest "a fi" al naibii de greu

știi
pe aici totul a rămas neschimbat
pe noptieră zace nedesfăcută ultima scrisoare
lenjeria de pat arde încă mocnit
de la ultima ta țigară lăsată aiurea
iar colonia de umbre din camera mea
crește pe zi ce trece

despre mine pot să-ți spun
că am început să mă îndrăgostesc de ființe vii
până am realizat că sunt mai moarte pe interior decât tine
de la un timp am uitat să-i mai întreb pe ceilalți ce fac
am devenit egoist
așa ca tine
rece și fără suflet
necunoscută creatură