Sub titlul Insomnie, Constantin Iliescu publică trei poeme exemplare.

gongul pendulei -
aceeași rezonanță
noapte de noapte

doisprezece pași
de la pat la fereastră -
până la ziuă

strada în beznă -
gâze la fereastra mea
noaptea întreagă

Pentru că e totuși un începător, voi remarca în primul rînd absența eului, cu excepția unui mea în cel de al treilea. Apoi absența propozițiilor și deci a oricărei tendințe discursive. Autorul nu este deci implicat explicit în ce spune textul.

Poemele, așa cum spune și titlul, spun o poveste, aceea a insomniei. Ceea ce este însă de remarcat este că nu o spun ca o istorisire, ci prescurtat și sincopat. Narațiunea nu curge, ci se adîncește de trei ori în abisul insomniei. Evocă trei episoade. Abordează profunzimea plonjînd de trei ori în abis.

Ce poate fi mai expresiv, pentru că de fapt este mai sîcîitor, decît gongul pendulei atunci cînd, neputînd să dormi, el îți amintește asta clipă de clipă. Și asta nu-i de-ajuns. Ultima parte a poemului amplifică pînă la obsesie ecoul necruțător: aceeași rezonanță / noapte de noapte.

Sondînd din nou, din altă perspectivă, insomniacul n-are stare: doisprezece pași / de la pat la fereastră, atît îi permite spațiul camerei. Dar distanța e acoperită de mii de ori, la fel de obsedant, căci partea a doua spune ca un verdict neiertător: până la ziuă.

În fine, strada în beznă vorbește tot de noapte. Poate e o beznă odihnitoare în care toată lumea e cufundată-n somn. Aș! Cineva, cu lampa aprinsă, ispitește la geamul său fluturii, insomniaci și ei: gâze la fereastra mea / noaptea întreagă.

Par niște fleacuri, niște bilețele, niște răvașe. Dar ia gîndiți-vă: dacă ar fi închise în niște butelii sigilate țîșnite din cine știe ce genune?