o scară ciudată rulează-n tăcere între noi doi,
eu alerg mereu în sus și e bizar cât de adânc reușesc să cobor,
cum mă grăbesc și de fiecare dată ajung... nicăieri,
în adânc tu aparții mai mult celorlalți decât ție însăți,
degeaba aștept un semn de la tine, umbra mea a albit căutând
toate amintirile despre zâmbetul tău,
despre clipele în care am fost vii
doar pentru că ne-am ținut tandri de mână

cândva, timpul curgea atât de lin peste noi, era o spirală
aici puteam să tac și să fiu niagara, simultan,
să-ți resuscitez inima ori de câte ori uita cum să bată
să încalc toate granițele stabilite de ceilalți,
să merg zâmbind pe sârma ghimpată dintre noi fără să doară,
fără să am nevoie de un strat nou de piele,
fără să mă uit înapoi

acum, alerg timpul în sus, pe o scară care coboară mereu,
între noi crește un spațiu în care ne disipăm atât de exact,
devenim tot mai străini, iubirii noastre i-au crescut deja gheare și colți,
fiecare își are propria realitate în care nu mai poate respira,
între două revederi se țese fragil o pânză de păianjen,
ne lipsește curajul, dacă tu taci și eu tac, mult mai adânc,
se-așterne o liniște în care suntem suflați doar de vânt,
deși vocea ta e slăbiciunea mea capitală,
furăm unul de la celălalt ce și cât putem,
iar furtul e un păcat inventat de ceilalți, îl plătesc înzecit cu absența ta,
și atâta amurg e-ntre noi, că abia mai zărim regulile peste care vrem să pășim,
în curând va veni furtuna care ne va face o gaură-n plasă,
ne vor exploda inimile și-atunci vom avea atâta nevoie
să ne ardă cineva toate păcatele