cum se cerne uitarea ca o făină neagră peste noi
puțină ploaie măruntă de toamnă
și câteva lacrimi o transformă în aluatul perfect
frământat de picioarele celor ce trec desculți prin viață

ne-am deportat în lagăr amintirile
stau încolonate zile în șir în frig
sunt așezate apoi în gropi comune
unde putrezesc alături de amintirile tuturor îndrăgostiților lumii
totul la grămadă nimic special

peste ani vom răscoli pământul în căutarea oaselor
vom descoperi doar nimicul din noi
un vid ce absoarbe și ultima firimitură de suflet

rămâne să ne acoperim cu tăcerea din jur
răscolită din când în când de ecoul cazmalei în piatră
să tragem peste noi pătura de lut ce se va contopi cu aluatul din care suntem clădiți
picioarele celor care trec desculți prin viață ne vor frământa la nesfârșit