Furnicel și cu Artur,
Puiul unui trubadur;
Și cu Mustăcel, în frac,
Mezinul lui don' Gândac;
Se jucau, ridicând tonul,
Ca orice copii, șotronul!

Furnicel, țup, țup, ușor,
Alergând într-un picior,
Nu ieși din cadrul mic.
Mustăcel, doar cât un plic,
Bombănea că straiul este
Incomod și tot greșește.

Artur, murmurând un cânt,
De-l aplaudă și-un vânt;
Sare cu chitara, hop!
Aoleu, parcă-i miop!
Calcă linii, ba și cade,
La șotron chiar nu se cade!

A scâncit și-i bărbățel.
Nalba-i strigă: -Arturel,
Fii tare ca un voinic,
Nu boci pentru nimic!
S-a săltat ca fulgul, uauuu!
-Na, că bătut nu mă dau!

Și în jocul lor zglobiu,
Dintr-un copac pirpiriu,
Vântul a desprins ușor,
Frunze și le-a pus covor,
Peste șotronul trasat,
Și jocul a încetat.

Cu ochi umezi, Furnicel,
Iscodi un șoricel,
Care-și scoase capul fin,
Dintre frunze de arin:
-De ce frunza-i irosită
Și joaca ne-a fost oprită?
De ce-i veștedă, mai moale,
Iar culoarea-i ca de soare?
De ce vântul mă-nfioară?
De ce-mi pierd o lăcrămioară?

Șoricelul s-a-ncruntat,
La ceafă s-a scărpinat,
Se foi, se răsuci,
Strănută, apoi tuși,
Privi cerul, când pământul,
Simți respirând și vântul,
Și rosti c-o mină gravă,
Delicat, fără zăbavă:
-Veni toamna cu ghetuțe,
Hai, fuguța în căsuțe!