Susură toamna pe dealuri,
Botezată în rubin,
Pasu-n bălți stârnește valuri,
Nu-i nici aspru, dar nici fin.

Ziua se posomorâse,
A scăzut încetișor.
Mușcător, se scoborâse
Vântoasa cu Vântișor.

Ea-i cu hachițe, aleargă
Fără niciun căpătâi.
Peste arătura neagră,
Se-nțepă într-un călcâi.

Gijuliu, țup, copilașul,
O alină delicat.
N-ar fugi-ndărăt ca lașul,
E măicuța! Nu-i păcat?

Vrednic, căută prin șanțuri
O fâșie de mohor,
O pansă, făcu și lațuri,
Cin' n-ar vrea așa fecior?

Șchiopătând Vântoasa mamă,
Puiul și-a îmbrățișat.
-Ar fi fost tragic, o dramă,
De nu mai fi ajutat!

Toamna, martoră, vestește
Peste țarini, bucuroasă:
-Vântișor, mama-și iubește,
Ce măicuță norocoasă!