hai să ne urcăm în minaret cu iubirea,
să privim cerul prin ea, ca printr-un caleidoscop,
apoi, râzând, să ne-aruncăm în lună îmbrățișați,
ochi în ochi, pentru o ultimă oară,
cu siguranță inimile noastre vor face același lucru
ținându-se de mână

în lumea de dincolo,
atomii noștri amestecați bizar se vor recompune iar,
într-un straniu eu și tu,
(fiecare vom avea câte ceva de la celălalt:
un ochi verde și unul căprui,
o bucată de suflet, un fir norocos de păr alb)
vom face schimb de lanțuri, de liane, de sălcii și scorburi,
eu îți dau fluturi albaștri și maci, tu mie doar ciulini și depresii, nu-i nimic,
te țin strâns de mâna mea, zâmbindu-ți cu zâmbetul tău ciudat și trist,
tu nu te mai saturi să fluturi din genele mele, să-ți auzi glasul meu,
în sfârșit, te văd râzând fericit pentru prima oară,
eu tac, tăcerea e tot ce am mai intens și mai adânc de la tine,

descoperim curioși, abia acum, câte lucruri ascundeam în noi, printre colțuri:
tu, o parte de suflet care nu se necrozase, jumătatea de zâmbet care nu murise încă,
eu, o melodie fără ecou fredonată într-un vis risipit,
realizăm, mirați, că în lumea de dincolo fiecare avea partea din celălalt care-i lipsea,
pentru a fi o monedă sui-generis cu valoare intrinsecă

alergăm către bucata noastră de mare, care s-a sinucis odată cu noi,
albatroșii ne spală în valuri de toate păcatele, acum o putem lua de la capăt, în sfârșit
vom reconstrui aici strada din orașul vechi, cu toate urmele pașilor noștri,
casa cu petunii la ferestre și o terasă micuță ne așteaptă și ea,
apoi vom reinventa braga, nectarul zeilor noștri imaginari,
vom invita îndrăgostiții să guste și să profite,
imponderabilitatea e la ofertă doar azi,
deși în lumea din super-lună,
alte jumătăți de umbră așteaptă de o mie de ani să redevină suflete,
la fel ca noi doi