nu poți mângâia fluturii fără să-ți rănești irișii,
fiecare bătaie de pleoape
naște ape
care-ți taie respirația,
cu fiecare amintire
care te doare
și nu poți încă să te lepezi

nu poți alinta fluturii fără să-ți otrăvesti sângele,
în vârfurile degetelor
toate culorile au spini care dor,
o pulbere magică îți pătrunde
direct în inimă,
ești tot mai înghețat cu fiecare puls,
mai aproape de uitare,
de moarte

până o vezi cum rânjește,
până îi poți număra anii în ridurile de pe frunte

nu poți iubi fluturii fără să fii condamnat la tăcere,
sunt suflete ce trăiesc o singură zi,
pentru o ardere
apoi,
dintr-o ultimă bătaie de aripi,
pășesc solemn, înapoi, în umbra dintre viață și moarte,
visând ca vor renaște,
cândva,
într-un alt anotimp
la fel de lucid