Gata, ajunge, declar război pământului, din cer
Oștenii mei, în zale de lumini albastre-mi cer,
Să-i port pe armăsari-nourați, cu șeile-argintate,
În lumea pământeană, s-o cucerim la noapte.

Doar când copitele vor bate-n huma roșie de sânge,
Abia atunci, din mine focul ce mă arde se va stinge,
Căci nici o ființă pământeană nu poate să înfrângă,
O inimă de zeu, de dorul ei să ardă și să plângă.

Cu lănci luate din soare, ce topesc orice armură,
Tot pământescul moare, de e atins de-a lor arsură,
Scuturi plămădite din pulbere stelare, arse-n soare,
Nu sunt făcute să asculte nici de milă sau iertare.

Și am să ard brazdele pământului și viața lor firavă,
Pe toți, într-un vulcan să îi topesc încet, în lavă,
Doar o cetate-ntreagă să rămână, cu ale ei secrete,
Nu o pot arde, am inima arzând în trupul unei fete.