Spre orizontul jos, lumina pală...
Și umbra singură coboară,
Printre pietre, o aură, o undă se strecoară.
Sunt numai ani și liniște,
în jos și pretutindeni
Minerale, în roci se-ntind
formând o cale,
Dar prin ea, se-ajunge către un alt soare.

E limpede, e-ngust și-n depărtare,
Dar aici, se înfiripă iar
o undă de mișcare.
O umbră vagă, doar atât coboară
peste bolovani,
Lăsând nisipului o dâră pentru
mii de ani.

E lungă, regulată și tăcută.
La fel ca marea rece dimprejur.
Și iar mișcarea unei umbre
o astupă.
Ceva privește de aici, în depărtare,
Și țiuie discret, a încântare.
Și totuși își ridică
un bolovan în soare

Cercetându-l cu-aceeași neascunsă uimire
În care-a urmărit această vastă,
colorată armonie.
În lina, transparenta atmosferă plată
Prin care roșia planetă se arată.

Ridici un braț, ți-l învârtești
și-l miști
Poate-ntrebându-te, de ce e soarele
atât de mic.
E un festin cu roci și calcule,
De unde ți se pierde urma roților
Și până în cealaltă depărtare.
Și oare cugeți tu, făptură izolată?
La existența-ți fermecată.

Îți faci din două brațe
lumi întregi deschise?
Sunt ani prelungi și goi,
cu mii de pietre.
Și totuși mai puține decât
stelele ce-ncep s-apară.
Vei căuta vreo dună roșie
Și-n umbra ei să ți se pară
Că aparții cuiva, care
sub soarele pitic
te protejează-ntâia oară?
Þi se va deștepta o inimă,
în lumea de sub tine,
care zboară?

Visând priviri răzlețe
printre umbre line;
Cam ce crezi tu, robot pribeag?
În vasta, răcoroasa veșnicie care-ți aparține.
Cu vesele luciri, cu dispersate năluciri
care ajung la tine.
Oare-ntr-o zi care-o să vină
Te vei trezi
Și-o să visezi la noi?
La ani lumină.