…Viața n-ar fi starea care ne-ntristează,
Am putea lua din plinul ei o parte,
Dar în noi când fluturi nu mai înnoptează,
Calea ei lactee arde prea departe;
Ne-avântăm spre ceruri lin și meteoric,
Dar ne înspăimântă zborul în cădere,
Suntem doar o filă-a unui ev istoric,
Tragic bântuiți de-aceleași vechi himere.

De ne tragem totuși suflul fiecare,
Ca Sisif, din duhul amforelor sparte,
Limpezind, prin caznă, zare după zare,
ÃŽntr-un mit al nostru, conturat aparte,
Nu toți vom putea atinge absolutul
Pe un țărm al lumii aspru și infim,
Prea înalt e cerul și prea greu e lutul,
Nu știm cine suntem și nici ce-o să fim.

În tăceri cuprindem biblic necuprinsul,
Dar nu mai distingem bine, la nevoie,
Cine a învins și cine e învinsul,
De suntem ruină sau Arca lui Noe.
Nu avem deci dreptul, de-am avea putința,
Să decidem noi pe-altare cine moare;
Când ne doare însă de-acest rău ființa,
Doar Iisus ne dă cămașa de răcoare…