Noaptea înghite orașul unde mi-am mutat dragostea și speranța,
din spatele ferestrei privesc nerăbdător strada, invoc clipele
care-mi țes trecutul brăzdat pe obraz.
În așteptatele întâmplări noaptea asta este prima
aflată sub un văl de mister,
ziua când lumina se va desăvârși,
voi căuta în van
norocul prin care elefantul trece prin urechile acului.
O voce strigă într-un imens gol
din care ecoul nu-i mai răspunde
singurătatea-i o liniște, doare înlăuntru
ca pe o pasărea lipsa de aripi,
ca pe un om lipsa de inimă.
Nimicul se strânge-n mine ca o pată de culoare,
ies în afara lui desculț,
nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă cheamă,
doar eu mă agăț cu funii de viață,
o spânzur de creanga cea mai de sus a timpului
și mai răsuflu o vreme.
Tu privești meșteșugul și arzi ca o flacără
la poalele muntelui de gheață
prin care vom trece amândoi dincolo
în paradisul alb de lumină.
Aici ne vom încrusta anii pe o tăbliță de jad
pănă la apusul în stea,
o cruce de sticlă ne va veghea trecutul.