știu că sunt mort
după cum respir atunci când dorm
amânarea asta mă descumpănește
poate că nu am împlinit cele
sau poate

în fiecare dimineață dau piatra la o parte

cel mai tare mă tulbură visele în care salvez vieți fără scăpare -
iar fiecare umbră atinsă de soare
se ridică din ochi
lăsând golul mai mare

niciodată nu am știut până unde
mă sfârșesc eu, cel stăpân peste tăieturi adânci și precise
și unde se sfârșește el, cel pe care îl doare orice fisură
ce se dezice de sine după ce se zdrobește de stânci
iar această lipsă de-un contur hotărât
mă face să simt acut ce nu sunt
fără să ierte aerul ce-l trag în plămâni prin conductele

întind mâinile printre perdele
iar printre ele trec oameni goi cu cordoanele ombilicale prinse
de niște placente imaginare

îmi imaginez funiile lor prinse de pântecul meu, iar eu
respirând furiile lor, dezamăgirile și toate trăirile
trezite de încătușările ascunse-ale inimii

din mine ei se hrănesc cu toată foamea unor fantasme
dintr-o lume ce'și are sfârșit
iar mâinile mele pipăie orb cărămizile
margini din zid
trăind euforia de a fi cumva cuprins, definit
de acest vis nedeslușit

mă las într-o parte să privesc asfințitul
prin fereastra crăpată
în spate tăcerea își desface crepusculare lumini
cu brațele întunecate

de pântecul meu se leagă lumini
cu speranțele lor depărtate
inima mea nu se lasă și bate
trei pași în răspântie către miezul de noapte

amin