În țara veșnicei zăpezi,
Pe piedestale mari de gheață,
Se adună aur și dovezi
Că dragostea nu e în viață.

Pe tronul aspru din granit,
Stătea pe veci chiar zeul nemuririi.
El niciodată n-a simțit
Ceva ce vine împotriva firii..

ÃŽn viscolul etern de la apus
Se îngroapă astăzi ultimele flori.
Doar un cuvânt mai ai acum de spus,
Iar dacă nu, pe viață, mori!

Câinii zăpezii au trecut
De partea vulpilor, se știe,
Căci sufletul stăpânilor e pierdut
Departe, numai vântul știe...

În liniștea înghețată se aude
Un cântec de cristale rătăcite
Căci lacrimile ce erau odată ude,
Au înghețat surâsul din morminte...

Totul e gol, atât de gol!
Că viața moare fără să se nască
Oceanele sunt pline de nămol
Iar leii vor iarbă să pască!

Dar undeva, într-o pădure,
Printre copacii putreziți
Stătea o floare ca să fure
Amurgul celor rătăciți...

Și ea creștea, ca într-un vis
Printre mormanele de lemne,
Ea era-n iad un paradis
Motivul să-ți vorbesc prin semne!

În ziua când a înflorit
Erai în visul meu și tu,
Căci toată noaptea mi-ai zâmbit,
Sperând că nu-ți voi spune nu...

Iar dimineața visu-i mort
La fel și aurul din el,
Căci gheața am ascuns-o în cort
Iar aurul într-un inel!

Doar floarea de pădure a rămas
ÃŽn fiecare loc pe unde treci,
Ea spune acum:"Iubește ceas de ceas!"
De vrei ca să trăiești pe veci!