Câteodată mă doare zâmbetul
și îl panseaz ca pe o rană care o închid într-o colivie cu păsări care așteaptă
să crească o pistă mare unde se decolează safe.
Va crește înăuntru
și-o voi pipăi cu degetele mirosind a întuneric
voi da de păsări și le voi muta în alte colivii,
cu gratii șterse, ele vor sta cuminți.
N-aș putea spune niciodată câți îngeri
mă vizitează în timpul lor, sau câte ferestre au vedere spre mine
și câți oameni se opresc să privească.
Câteodată sunt tristă și n-aș scrie pentru nimic, căci trupul îmi curge ca o cerneală
care caută să păteze aceeași hârtie până o rupe.
Chiar azi mi-am epuizat suflarea pe o bucată de zid
trecătorii s-au dus mai departe
pe străzi inutile cu umbrelele lor acoperite
de gânduri.

Am un timp cu clopote
și o joi care se repetă în fiecare ceas
un ceas fără limbă, în care mă opresc de câte ori nu știu să mă plâng
sau de câte ori plâng fără să mă știu.