în copilărie mă trezeam cu gleznele în apă privind în larg
satul în care locuiam era departe de gară
departe de soare
la amiază ploua silnic oamenii erau supărați
animalele cenușii

seara când se aprindea becul
- pâlpâia și ne dădea emoții că se va sparge -
lumina făcea mobila să înalțe imnuri de laudă
râdeam fără oprire până eram plesnit
ați citit bine eram plesnit

într-o duminică sau iunie
m-a dus cu barca pe care iarna se lungea zăpada
să mergem la o rudă - urma să se nască
și să mă omoare

era dimineață
cocoșii nu se închegaseră
nimeni din sat nu se trezise pașii printre pietrele ude
făceau zgomote care nu aveau
cum să mă lase
copil

până să țină o linie dreaptă cu vâslele
se învârtise o vreme în loc fără să înjure
l-am văzut transformându-se de nenumărate ori
îl priveam printr-o sticlă de bere cum își schimbă constant forma și
locul la masa din bar

păsări zburau din stufăriș
tresăream printre picături în mijlocul ceții
călătorind cu barca

nu știu cum dar când s-a luminat
malul nu mai era
cu o țigară în colțul de sus al gurii statuia se oprise din vâslit
privea în jur coatele îi ieșeau din genunchi
respira foarte aproape de mine
foarte departe

becul a început să pâlpâie pe fundul apei