Tu ești venită dintr-o țară-anume
Pierdută către zări de împrumut,
Ce n-are nici hotare și nici nume,
Și nici sfârșit, căci n-are început!...

Cred c-ai scăpat din turnul de legendă
De pe tărâmul zmeilor stăpâni,
Pe care dorm, sub miriști în arendă
Toți Feți-Frumoșii basmelor, bătrâni...

Și ai ajuns pe armăsari de ceață
Înaripați cu aripi de cocori,
Ce scuturau zăbale reci, de gheață,
Prinzând pe frâie pulbere de nori

Și porți pe trup o za de nemurire
Brodată pe-un drapaj de catifea
Ce se deșiră peste vremi, subțire,
În fire lungi, ca razele de stea

Răsfrânte-ntr-un izvor de apă vie
Sortit s-adape cerbii în galop,
Din care,-ntr-un potir de veșnicie,
Aș vrea să beau măcar un singur strop,

Dar ai pătruns în viața mea cu-ncetul,
Ca zâna dintr-o carte cu povești;
Încât te-oi întreba precum poetul:
A câta?... Chiar a câta Toamnă ești?