Se-nclină Pământul, din centru la poale,
cu nordul, cu sudul făcând temenea,
când simte-apăsarea privirilor tale
și fruntea-ți pe gânduri e ca o perdea.

Când trupul ți-e frânt, ca de Sisif la vale
sau cazi povârnit, bolovan pe șosea,
caleștile toamnei trec tot mai agale,
cumva peste tine mai mult să nu dea.

Și-n albul de aripi, ce-l iei rotocoale
pe tur din bordura în formă de stea,
e zborul spre-o lume umplută de oale
cu lapte și miere curgând dar nu prea...

ai timp pân` ce câinele vârstelor vine
și-ți mâncă de viu tăt copilul din tine…