Peregrinam pe unde niciodată
nu-mi mai călcase ochiul verzuliu,
prin ape de cuibar, de unde știu
doar în amurg să fie ambalată

imaginea cu soarele mai viu,
în depărtarea lui înaripată,
decât atunci când dă amiaza roată
pe creștetu-mi plecat întru pustiu.

Erai și nu erai, ca o lumină
plutind pe podul metatarsian,
să nu te prind sub pleoape, o divină

melismă vieneză la kashtan,
o lebădă ajunsă prea vecină
de lac întins cu mine, cam țigan…