Nu știu cum pune viața problema...
Picioarele au răsturnat urme adânci și doar eșecul drumului parcurs degeaba mai naște o întrebare: pentru câtă vreme mai beau din acest pahar cu apă amară? Nu știu ce am devenit și nici nu vreau să aflu. Să-mi întind capcane căutând răspunsuri? Ah, ce multe secunde aș arde amarnic gândind la un minut de împlinire!

Lustruiesc amăgitoare vise. Hm, știu că ai să râzi, tu cititorule, tu împlinitule, avutule, satisfăcutule, ai să mă privești cu milă și cu scântei în ochi de fericire, de poziția ta atât de sus față de căderea mea atât de... Să revenim la sclipici. la scânteia care te face pe tine mai altfel decât sunt eu. Probabil că pe frunte se mai văd amintiri din copilărie. Dar nu știu cum pune viața problema și mâinile stau fărâmate a rugăciune. Dar ele nu știau să se roage.

Mă picură ultima noapte pe spate și simt cum pietrele se prind în hora zădărniciei. Și apoi, unde să mă duc? Tu râzi. O revoltă de cer înspăimântat mă cuprinde parcă la gândul că nimic nu e suficient. Iar tu? Tu ce faci? Omule, urcă mai departe de canonizare. Arderile sunt în ochii tăi sălbatici. Ai fi putut să taci, dar ai vorbit și cum eu umplu întâmplările cu tăceri și cu nimic, calc nesăbuit în sângele meu.

Am obosit. Un pahar prea plin curge pe masă. Nu știu cum pune viața problema, dar eu nu vreau să mă mai ridic.