Matrioșka e frumoasă
are ochii negri și părul cârlionțat
din pletele ei înfloresc magnolii albe și spice de grâu
poartă rochii vaporoase din mătase de culoarea cafelei cu lapte, iar pe degetul inelar mereu același inel prețios
crede în el precum în legenda verighetei de aur aruncată în mare în timpul ceremoniilor vechi de sute de ani (Veneția… era căsătorită cu Marea Adriatică), însă Matrioșka și-a dăruit sufletul pentru totdeauna
***
Matrioșka iubește
din pieptul ei cresc licornii la asfințitul soarelui, tălmăcindu-i visele, botezându-i inima
iubirea ei are trupul melcat
nimeni și nimic n-o poate ucide
vântul și marea i-au plămădit veșnicia în siliciul cochiliei
***
Matrioșka e înzestrată cu mai multe suflete
fiecare din ele e cuibărit într-unul mai mare
șapte suflete
fiecare cu poveștile lui, cu durerile lui, cu anotimpurile lui
***
Matrioșka e precum un portret în oglindă
n-ai cum s-o simți, n-ai cum s-o atingi, n-ai cum s-o cunoști dacă nu-și deschide ca pe o corfă cu lăcate argintii câte un suflet din primele șase
al șaptelea și cel mai mic e precum o temniță a melopeilor cu versuri albe, a melopeilor cu versuri negre
griul acolo nu există, nici măcar griurile colorate pentru care pictorii își răstignesc clipele pe simeze uriașe
acolo doar raza luminii ajunge și numai ea, Matrioșka, pătrunde toate înțelesurile
***
Matrioșka pășește pe clapele pianului
ascultați-o!
când fruntea ei atinge creasta cerului
când ochii ei ghicesc în urmele umbrelor
când lacrimile ei devin slove însângerate
ascultați-o!

ea e Matrioșka