Să scriu atunci un clișeu despre unduirea infinită a morții

Zori neatinși încă se strecoară în fiori reci pe stradă.

Prima mână de om e moartă

Apoi a doua

Înțepenirea a trecut în răsărit și pare că nu se va sfârși azi

Azi a rămas în zori

Toată ziua crește rodii sub unghiile mortului

Morți Doamne

Câți morți plecară de pe stradă în căruțe hurducăind sicrie deschise

Pentru un ultim rânjet al cărnii

Către soarele larg

Zorit mereu spre apus



Să scriu atunci despre unduirile prăvălite din tavan

Înainte ca pragurile să se ridice deasupra grinzilor

Și ferestrele să se închidă în neguri

Ca și gurile lor

Ale morților ce trec în convoi prin fața porții

Cu viața târâș după ele