de mii de ani
peștera mea privește un râu imens —

un râu cu sânge
de culoarea cerului.

peștera mea îl mângâie
doar când vine ploaia,
cu praful ei
și cu puțin din pielea frunții sale.

copacii îl împodobesc
cu câte-o frunză moartă,
iar pietrele scot din gura lui,
din când în când,
câte-un geamăt.

de mii de ani
peștera mea își dezbracă tăcerile
în fiecare noapte —
le spală cu sângele lui
până când răsare în el
soarele…