au trecut zilele în care
inima mea era ca un templu plin duminica
și oamenii nou veniți așteptau la intrare credincios
până când se expanda pentru a-i primi

popasul multora împiedica
revenirea la starea inițială din cauza golurilor purtând nume
în urmă o moschee mărită îmbătrânită cu pielea atârnând de plenitudinea de odinioară
făcea ca dorurile să mă ardă până mi se vedeau marginile înnegrite

acum prezența ta îmi îmbracă inima goală
în mijloc busola care îmi arată nordul o ia razna
ori de câte ori privesc felul în care
mă împrejmuiești

o femeie călină cu zâmbetul precum un tei înflorit
face infunzie cu sângele meu fierbinte iar turbulențele
pașilor se disipă la poalele tâmplelor ei o ploaie măruntă
mă întâmpină ciupind-mi gleznele fiind modul subtil de a-mi spune
că nu este un vis sau o dramă în care personajele principale rămân
într-o imagine fixă neavând libertatea de a-și alege propriul zbor

azi suntem lipsa din tabloul de ieri
suntem atât de apropiați încât culorile nu mai pot deosebi două absențe
ci doar o mare prezență încrucișată împerecheată îmbrățișată nu știu cum
dar e rima planării noastre dincolo de peroanele unde trenurile sfârșesc goale
dincolo de controlul hotarului unde visele întâlnesc realitatea se
așterne o vară blândă peste umbra trecutului care se zbate
pe uscat ca un peste în urma pașilor noștri
despărțitori de oceane ale însingurării

apropierea noastră nu mai este firavă
ca un pui ce încă învață primele zboruri
deasupra zoom-ului lunetelor și divertismentul vânătorilor
suntem uliul care planează cu ghearele înfipte
în carnea albastră a cerului iar fiecare ploaie
fiecare curcubeu e încăpățânarea noastră
de a fi eterni

vezi pasajul acela unde viața împarte oamenii ca o ghilotină
să rămâi aproape să ne confundăm cu unul
pentru că avem un singur bilet

până când va veni vremea în care telescopul hubble
nu va mai avea lentilele așezate cruciș și va găsi inteligență emoțională
undeva în univers noi vom învăța lumea
că orizontala e finită și doar
verticala e infinită