Dacă se umflau apele pe care le treceam cu piciorul
și cuibul de rândunici era sub streașină,
îmi râdeau ochii sticloși
de mirosul pătrunzător al liliacului înflorit,
atât de adânc îmi intra primăvara în gânduri,
copil stingher cum mă credeam
alungat de o creștere bruscă
în văzul celorlalți.

Nu închideam niciodată poarta cerului,
îi lăsam să treacă după voie
cu imaginea mea schimbată
după anotimpurile lui.