Din volumul "La masa cu Lupii..." 2001, Bucuresti.

Umbrele clopotelor bat peste orașele lumii,
turnurile se-mpletesc și jelesc
sub ploaia rugăciunilor.
Parisul se pierde în lumini de amurg.

Am venit să te caut, Constantine!

Să beau cu tine pentru întoarcerea noastră acasă,
să-ți povestesc de greul zbor românesc,
de bisericile măiastre căzute peste noi,
să mi-o prezinți pe domnișoara Pogany
și să te întorci acasă, Constantine!

Urmele tale îl poartă
Cerul românesc
zidurile s-au deschis,
porțile s-au surpat
și clopotele bat și bat, Constantine!

Auzi?
E Mitropolia –
te așteaptă.

Buzunarul mi-e plin de pământ românesc
cumpărat cu greu de la fugiți.

Iarba e udă și mi-e frig,
de ce nu-mi vii?
Louvre e închis,
Pasărea Măiastră
mi-a pierdut urma.

Pământul e vechi,
îl port de-o vreme cu mine,
s-a fărâmițat,
dar buzunarul îl ține
împreună pentru tine.

Unde ești, Constantine?

Parisul nu te mai vrea,
te-a uitat Notre Dame,
hai acasă cu mine...
E târziu pentru noi, Constantine!

„Noroc” îți șoptesc, iar ei gândesc
că cerșesc
și-mi răstoarnă buzunarele pline
pline de singurătate.
E frig, aici departe de Cetate...

Surd s-a prăbușit lângă mine
un porumbel orb
sau a fost doar un semn de la tine?

Drumu a fost lung,
păsările sunt din piatră,
iar ei ne-au vândut
numai scrum și fum.

Acum la marginea nopții,
îți dau pământul Credinței
și al ființei izbăvite în
Cimitirul Bisericilor.

Au plecat, Constantine!

Au plecat ca valurile,
s-au prăvălit între răsărit și apus,
ia-i de unde nu-s!

Am venit să te caut, Constantine,
Cu un pumn de scrum,
să pornim la drum
pe sub Poarta Durerii spre Masa Tăcerii.

Auzi?
E Mitropolia...
Ne cheamă,
în miezul acestei Nopți Infinite...

Le-am promis
că te aduc cu mine.
Noapte bună Paris, rămâi cu bine.
Hai, Constantine!
Noroc și bine ai venit
pe marginea Mormântului Infinit...

(Publicat prima oară în „Contemporanul”, 5.11.1993-5/146)