Þi-am doborât nevolnicia, Adame...
Cu o mușcătură de măr.
Acum simți lumina cum îți pătrunde
Trupul ce naște frământări și fiori
Răni și trăiri ca-n nevăzuți semizei
Acum poți simți și tu durerea
Renașterii mele în fiecare joc
De copii care imită glasul nevinovăției.
Mă bucur că pot fi sărutată
Sub fiecare pas, alergare spre mâine
De buzele pământului, buze de rouă...
Nouă sunt! Adevărata femeie care
A învățat să plângă, îmbrățișată de pleoape vii
Mii și brațe sute, de bărbați nemișcați
În fața goliciunii mele, abur de păcat.
Păcat că nu am mușcat mai devreme...!
Chiar sunt o femeie frumoasă ce cresc
Și iubesc generații la rând
Pe rând, fără să-mi pese că dimineața –
Speranța amenință cu zorii ei amorțiți
Redeschiderea porților Paradisului.
Mi-e teamă că nu mai pot fi aceea,
Scânteia din ochi, jumătatea de gând
Ce dezlega lacăte de vis și mistere...
Tăcere...atâta simt când mă dedic nopții
Și răsuflu greu peste noi și vechi calendare.
Iertare, Adame! Roagă-te mereu și hrănește clipa,
Risipa alung-o și retrăiește-ți pasul
Rătăcit prin livezile Paradisului!

P.S.: Mai pot fi, oare, peste-a nopții Eva,
Seva ce hrănea liniști și domolea izvoare?
Desenează-mă și zidește-mă în glasul
Generațiilor ce vor urma!

Gabriel Dragnea
31 oct. – 1 nov. 2012