Și de-ar fi să crească roua și să plângă tare-n ceruri,
Și de-ar fi să râdă iarba și lumina-n veci și pururi,
Și de-ar fi un grai de aripi peste fundurile mării,
Și de-ar fi picior de flutur, ieșind dintr-un cuib de ulii,
Și de-ar fi să nască marea din fărâma unor munți,
Și de-ar fi să plece seara, pășind peste a mării punți,
Și de-ar fi să fii în ceruri și eu din jos, sub pământ,
Și de-ar fi să fie nouri,
Tot mi-ai picura un gând!

Și de mi-aș închide pleopa,
pământul ar plânge în mine...
Și de n-ar cânta cocoșul,
tot mi-aș aminti de tine!

Și de-ar fi
să nu te văd,
să nu te știu,
să nu te cred,
Și de-ar fi
să nu exiști,
Tot în tine mă încred!