Cartea Poemelor

*** 27 ***

Măștile semenilor mei





Vai ! Aș vrea… să nu vă mai văd, în calea ochilor mei,

Măștile voastre draguțe de statui !

Pe cât îs io, de păcătos și n-aș dori nici un minut, să fiu ca voi,

Împărtășind iluziile verzi - albastre, ce vi le etalați oricui;

Iaca, seara vine și n-ați privi în urma voastră, nici o clipă,

La falsitatea ce vă stă cunună-n creștet, dulce podoabă,

Că vă trădează, de nici măcar n-ați ști nimic

De acea durere ce vi-i sortită,

La vremea când moartea drumurile, le separă,

De toate ce-ați făcut, vi le destramă…

Pe cât aș fi io, de ridicol, când nu suport acestea și v-aș spune,

Pe-atât de încrâncenați ați fi, în lupta voastră cu o umbră,

De-acu’-i colo, ș-apoi, dincolo, ca un miracol făr’ de rost,

La care vestea v-ar suprinde-n mlaștinile iluziei

În care se complace multă lume,

De fiecare o să umblați, bezmetici, creduli …

Dar oare, ca să iubiți, veți ști, că vai de soarta noastră,

Când moartea, ne calcă iară pe urmă?!







Vai ! Aș fi vrut să fi smuls toate măștile semenilor mei,

Ca astfel, nimeni să nu fi fost dator nimănui !

La cât aș putea fi io, de rău, nici n-aș clipi,

Când sângele-mi din vene, va să-mi curgă-n șuvoi,

Eliberând miile de clipe blestemate

În care te zbati, drept unu’a nimănui

Și care doar moartea ar vrea să-l aibă victimă,

În clipele-i de teamă,

La care va sta trează,

Ca un fugar ce-i hăituit

De nebunie împlinită,

Iar noaptea o ascunde, pe lună plină,

În ceața viselor în care-și leagănă-n-tre degete o lamă…

La cât aș putea fi eu de rece, aș putea-ndrăzni

Să umblu făr’ de teamă, printr-al iernii viscol,

Chiar de-oi cădea deodată, mort,

Când suflul său, mă va răpune,

Iară în gând, să văd doar munții ‘nalți

Pe care tre’ să-i urc,

De-n creștetu’ lor

Să ating norii, cu o mână,

În timp ce ochii-mi să privească, dincolo,

Într-o altă lume, în care nu-i falsitate…

Și-n care semenii mei,

Să nu-și mai poarte măști de atot-iubitori,

Iar sufletele, încet, încet,

Sa-și stingă cea lumină…








©Th3Mirr0r