Cartea Poemelor

*** 22 ***

Ultimul glas





În jur, doar ceața, îmbrățișa martirii

Căzuți în râurile de sânge pe câmp de bătălie

Iar preoți, să le cetească, le erau doar corbii,

Chemând cu glasuri reci, eternitatea…

Vântul suflă aprig și împraștie spaima

Căci nimeni nu mai este viu, ca s-o înfrunte,

În raza lunii sângerii, se-arată, parcă… moartea,

Cu brațele-i imense, culegând victoria

Și chipu-i surâzând de bucurie…







Ultimul glas…

Avea să-și cheme de îndată

Liniștea nopții…

Doar atât, a mai rămas

În clipa ceea, blestemată,

La care toți, căzură în lanțurile morții…





Amurgul de mai devreme, amesteca pe cer culoarea sângerie

Ce-aveau s-o guste toți, cu lacrimi în colțurile ochilor;

Dar nimeni, nu avea de unde să le stie…

Doar văzduhul, păstra tainele durerii lor…





„Să fie asta, oare, un tablou al izolării?”

Întrebase unul dintre bătrâni, oftând…

Privea schițele durerii,

Recunoscând că ultimul glas, fuse cândva, al său…






©Th3Mirr0r