Cartea Poemelor

*** 18 ***

Clipa în care priveam amândoi răsăritul




E devreme…

Nici măcar... norii, nu și-au schimbat culoarea…

Doar ceața, persistentă, se simte-n largul său

În clipa-n care își sustrage iarăși, parcă… visul, efemeră,

Distorsionând, în arce de cerc, realitatea,

Imprăștiind în jur, tainele sale,

Căci urmele pașilor săi, se zăreau...

Când primele raze de soare, se reflectau, rând pe rând,

În palete de culori, peste iarba fragedă,

Poleită de beteala argintată a picaturilor de rouă…











Merg încet, privind către tine...

În zadar încerc să n-am emoții…

Căci tremurul și-a făcut apariția…

Și doar noaptea, imanentă, mi-l poate ascunde, cu valul său

Până ce frăgezimea trupului tău, mă ispitește iarăși, ca o sirenă,

Cu degetele-ți delicate ce se răsfiră,

Pe lângă mine, de-o parte și de alta,

Cu glasu-ți fermecat, chemând buzele mele într-un sarut

În care toate gândurile, dispăreau,

Atunci când formele-ți rotunjite le atingeai,

Intenționat, de mine, ca să mă simți tremurând…

Și acolo, în poieniță, eram… doar noi… învăluiți în ceața umedă,

Îmbrățișați, privind pentru o clipă… luceafărul de ziuă…






©Th3Mirr0r