Cartea Poemelor

*** 13 ***

Dorințe, pentru fiecare…






Dorințe, pentru fiecare,

De-am așterne zilnic, pe-o cărare

Ne-ar duce la capătul lumii…







Iac’-așa suntem noi, ceia oameni,

Născând dorințe, fel de fel;

Să-și afle drumul, oare, omul, când are-un țel,

Chiar dacă visu’ său, va fi atât de mare,

Încât s-a spulbera, când depașește celea margini?!

Dar… dacă n-aș nutri nici o dorință,

Ce fel de lume aș mai avea?

Oare, n-o fi cumva… cam pestriță,

De n-aș vârî pastel, în ea?!





Dorințe, pentru fiecare,

De-am așterne zilnic, pe-o cărare

Ne-ar duce la capătul lumii…









Și mi-amintii de cea mică poveste

Din vremurile când eram mai mic,

În care… Dumnezeu,

Picta fiece viețuitoare…

Și toate parcă își dădură veste,

Să se adune împreună,

Ca într-o zi de sărbătoare,

Iar Dumnezeu, pe fiecare le picta,

Cu-a Sa Divină Mână,

De le da culoare…

Ș-atunci, va să-nsemneze…

Că fiecare…

Avea dorințe…

Una, de-a fi mai mare,

Alta, de-a fi mai mică…

Unu’, frumos, ca razele de soare

Iar altu’… știrbit la frumusețe, ca o nălucă…





Dorințe, pentru fiecare,

De-am așterne zilnic, pe-o cărare

Ne-ar duce la capătul lumii…









Ș-atunci, s-ar pune o-ntrebare:

„Noi, ce dorințe… năzuim?”

S-avem palate, așa de mari

Încât să umbrească ceru’,

Când o-m privi în zare?!

S-avem o mie de podgoare

Pe care nu le-om semăna

Dar… când s-or uita la ele, alții,

Să aibă ce invidia?!

S-avem, cumva, hectare întinse

În care toți copacii

Să ne-aparțină

Și să-i taiem în voie,

Ca mai apoi, să spunem

Că n-avem nici măcar…

O vină?!

Sau poate noi, bărbații,

Ar trebui să năzuim spre desfătare

Cu-o mie de femei, în viața noastră

Și care… precum șerpii,

Să ne obișnuim a sta întinși, la soare,

C-avem sânge atât de rece, ca ș-o marmură?!

Ori, poate, voi, femeile,

Să ridicați iubiri transcendentale

Către o mie de barbați, frumoși, inteligenți, precum statuile

Dar care…fără de viață, să murmure cuvintele fermecătoare

Pe care voi le-ați crede, fiindcă vă veți numi naive?









Dorințe, pentru fiecare,

De-am așterne zilnic, pe-o cărare

Ne-ar duce la capătul lumii…









„Au voi, ce v-ați dori în viață, oameni?!”

Aș întreba pe fiecare…

Dar, nici așa, nu aș vedea, printr-ai mei semeni

Decât… în loc de bucurii.... lacrimi.. amare

Iar visele neîmplinite, le țipă-n creiri, ca niște fantome,

Nesătule, niciodată, dup-a le suge viața…

Iară ochii lor, cândva… copilăroși… și fragezi,

Drept rare diamante, într-aceasta lume,

Acuma-s sterși… de lacrămi, umezi,

Căci florile, cândva-n grădină, înflorite,

Nu le mai dă dulceață…

Iar când albinele, în cete, să se-adune,

Nu mai au hrană, să le-ajungă

Ș-atunci, desigur, vor pleca,

Către alte locuri,

De va sa-și protejeze

A lor…regină…







Dorințe, pentru fiecare,

De-am așterne zilnic, pe-o carare

Ne-ar duce la capătul lumii…









„Atunci, haide, să năzuiești dorințe-adevărate”

Mi-aș spune-ntâi, plin de speranțe, mie însumi,

Că astfel, dacă eu greșesc, fi-va greșala mea și nu a lor;

De visele-mi sunt prea marețe, dărâma-s-ar toate!

Că atunci, va trebui să știu c-am fost, pentru o vreme, sclavu’ lor,

Iar de s-au sfărâmat, înseamnă c-o fost false!

Da’ voi fi împăcat, căci, n-aș fi chinuit pe altu’,

Aș fi ferice-atunci, că nimeni pe această lume,

N-a trebuit să lupte, lângă mine

Și nici să-și verse viu’ sânge-n van, precum ostașu’…







Dorințe, pentru fiecare,

De-am așterne zilnic, pe-o cărare

Ne-ar duce la capătul lumii…









„Oare tu, ce dorințe-ai avut, micuțo?”

Și niciodată n-am știut, să te întreb…






©Th3Mirr0r