Cartea Poemelor

*** 6 ***

Acum, știi totul, despre mine






Îmi amintesc, preț de-o secundă,

La zilele când noi vorbeam

Ca doi prieteni, împreună,

Deși nu se cunoșteau;

Acolo, va se fi zărit o armonie,

Greu de-nțeles, pentru cei oameni

Ce niciodată, poate, n-or să știe

De ce se spune, în metafore

Că uneori noi, pământenii, avem aripi…




Ah!...Tu, Ioana,

Ramas-ai pentru mine,

Ingerașul…

Ce-mi fuse drag…

Unde ți-era gândul,

Acolo ți-era inima,

Suflete

Ce te simțeai însingurat…

Da’ iată!

Dumnezeu, te-a luat la El,

Și-acum, poate ți-arată

De ce te-a iubit atât de mult…




Cred că deja ți-a arătat cam totul despre mine,

Ființă dragă, ce… cât fuseși pe pământ,

Poate nu m-ai cunoscut îndeajuns;

Acum, știi…

Acum, știi totul, despre mine…

Și-mi amintesc de clipa-n care spusei:

“Sunt atâtea lucruri, pe care nu le cunoști, despre mine”

Iar tu, cu drag, deși nu cunoșteai,

Þinutu-m-ai o vreme, lângă tine…




Ș-acuma, știi!

Că toate slăbiciunile mele,

Þi-au fost de-ndată, cunoscute;

Iară toate fărădelegile mele,

Deseori, în clipele-mi lucide,

Le pun in față, ca să am ce regreta;

Toate gândurile, mi le-aștern,

Câteodată, clare,

Alteori, tulburi,

Precum apa…

Toate sentimentele, prin sita minții,

Mereu, cat să le cern,

Uneori, cu ușurință,

Alteori, cu greutate…





Acum, știi totul, despre mine,

C-așa li-i dat, celor din Rai;

Iar toate ce nu li s-au arătat pe-acest pământ,

Acolo, le sunt cunoscute, prin Pronie Divină;

Da’ oare cine ințeles-a graiu’ păsărilor,

Cine ințeles-a șoapta vântului?!

Și care să știe ce spun în fiece clipă,

Petalele florilor?

Oare, câte-s, pe suprafața-ntinsă, a pământului,

Ce grăiesc pre limba lor, neîncetat?

Numa’ Domnul din Înalt, le-a ști pe toate…





N-am spus drept, Ioana,

Că nu-s atat de bun pe cât credeai?

N-am spus, cu durere-n piept,

Ca păcatele-mi, fără de număr, uneori, m-apasă?

Oare,..oare…să fi fost teama

Să-ți spun de clipele in care …

Aș fi dorit ca să mai stai?

Cred că trecusem peste asta,

Atunci când ți-am cerut adresa

Pe care tu, ca să mă protejezi,

Nu mi-o dădeai…

Și totuși…

Totuși, aș fi dorit să mergem împreună,

Ca doi copii ai vieții, ținându-ne de mână…

Și-ar fi fost atât de multe lucruri

Despre mine, ca sa-ți spun,

Încât, o viață de-am fi mers, pe-același drum,

Și nu m-ai fi știut, cu-adevărat, decât in Rai…





Atât de multe, aș fi aflat eu, despre tine,

Încât… nu m-aș fi săturat a te cunoaște…

Căci tu, un îngeraș, necunoscut, priveai… la mine,

Iar eu… nu am știut… a-l recunoaște…




©Th3Mirr0r