de câte ori ne-am ucis
cu ochii închiși
învingând peretele comun dintre noi
în după-amiezile domoale
de timp ploios

tu mă întrebai "de ce"
iar eu solicitam vizite la psiholog
să îmi ajute amintirile
și viețile
să nu ne mai fie teamă
de mirosul muced
al călătoriilor
din trenul camuflat
căruia îi spuneam "ceas în doi"

de multe ori mi se decojeau celulele
lăsând nucleele libere
ca niște cozi
la suprafața pielii
iar tu îmi făceai spirala ADN-ului
și mâna
mâna ta iubite
îmi unduia prin epiteliul feței
citind în gânduri
ca un psiholog îngenuncheat
în fața canapelei lungi ca un tren
hrănindu-mă
cu fărâme de timp
pentru următoarele vieți
în doi