vezi tu niarne
de fiecare dată când depărtarea mi se întinde
dinainte intimitatea-mi devine cel mai curat loc
unde pot muri în liniște nimic nu-mi stă de-a curmezișul
poate doar un regret responsabil pentru fericirea
aceea perfectă totuși mă întreb cum ne suportăm
unul altuia slăbiciunile fără ca visele să ne explodeze
extinzând peste noi pandemia vreunei astenii
găsesc această reciprocitate de sprijin
ca pe înțelepciunea unei cărți în care cioplitorul de litere
își modelează cuvântul iar cuvântul își dezvelește
taina ca și cum însuși dumnezeu ar mânui dalta
când timpul acesta niarne îmi izbește zilele de umbra
acestei depărtări oricât de dulce mi-ar părea sărutul pe gură
al indiferenței el supradozează aerul cu și mai multă
tăcere înfingându-se ca un glonte cât mai adânc
acolo simt lumea care-mi stă în față folosind
instinctul de conservare pentru a-mi prelungi agonia
de-ai ști câtă pânză țes în așteptările mele dorind să-i acopăr
deșertului și ultimul fir de nisip
astfel ca depărtarea să mi se pară doar aoza din care-mi
potolesc setea

17 octombrie 2012