cad frunzele și esența vieții se reduce la uitare
mai cădem și noi din când în când
reducându-ne la tăcere

frunzele și-au jucat rolul și trec în umbra rece a pământului
mai curând sau mai târziu e rândul nostru
actori învinși în universul monotoniei
și al uitării

frunzele și noi ca două paradoxuri din existența necitită
două părți ale acceptării
picături de sânge în facerea fructului
frunze moarte în palma încă vie
plictisite de bulevardele murdare de imoralitate
ce au pângărit iubirea

frunzele nu sunt îndârjite în lașitate ca și noi
cochetării ieftine într-o piesă de teatru
cu răni uitate și devenite cangrene
în cugetări aflate pe carourile toamnei
când ploaia plânge cu lacrimi
la indiferența unor metamorfoze ruginite
ce cândva însemnau valni.