cad pereții grei de vise
și clopotele bat în gol
să plece caii bătrâni de grabă,
și moară păcatele sub tropotul lor.

plâng icoane părăsite
de vântul care suflă prin altar,
candelabre negre, afumate
ard tămâia în zadar

Doamne, eu nu mă pot scula
și patul cu mine nu-l pot duce,
când credința mi-e păcat
și nu mai știu a-mi face cruce.

și vinul l-am vărsat,
iar pâinea-am dat-o de pomană
cum Doamne să mă scol ?
când pământul adânc mă cheamă.

Dar Iisus zăcea-n agonie,
lângă grota-i colosală
și plângând am rupt din seară
amurgul fără vise cu cer înghețat
când iubirea surogat
ținea de cald,de veșnicie,de iertare.