în spatele meu e oastea celor văduviți
mie mi s-a astâmpărat răceala sângelui sub solzi
mi-am tras vestonul

nasturii argintii, rotunzi
gravați cu "regiment"
fac din singurătatea mea un gablonz
în vitrina soldățeilor din lemn

nu mi-am uns părul cu untdelemn
doar l-am răsucit pe degete
până la gamma draconis -
o stea pe care, copil fiind
am crezut-o piatră
am apucat-o și-am pus-o
la praștia tatei
apoi am lovit în treime

ei sunt oastea mea în întregime
și leproșii sunt chemați să lupte
să arunce cu sine până departe
uneori, rămâne doar inima din ei
și eu mă chinui, pe limba roșului
să leg câteva bătăi și respirații

în rest, toți suntem ca frații
împărțim cerul în hectare de zbor
și pântecele văduvelor în prunci nenăscuți

și orbii sunt chemați să lupte
în bâjbâirea lor firească
după corpul armei
mă apucă pe mine, apoi mă strâng cu putere
și strigă: foc!
eu mă descarc în fruntea lor cu un sărut metalic

când sunt ostenit, murdar de sânge pe coapse
după violul depărtării de sine
nu-mi mai pot lega șireturile bocancilor
atunci ascult păsările de noapte,
mă uit la steaua pe care am ținut-o în palmă
în vremea rătăcirii ei pe pământ

îi chem, bocesc, scot pâinea să o împart cu ei
și-atât le spun: legați-mi șireturile
să nu mă împiedic de gloanțe

ei dorm, știu asta
în ciudatele costume verzi s-au cuibărit cu totul
ei, pe care totdeauna i-am vegheat înainte să adoarmă
le-am spus povestea cu soldatul luminii
și știu că până și orbii au simțit-o atunci

n-au venit nici orbii, nici leproșii
să-mi lege șireturile
dar m-am trezit mângâiat
de șase mâini