mă uit năuc cu ochi afunzi

precum două tăuri negre

spre lume



dincolo de iriși

sau gene umbroase

privesc



iubesc oamenii cu toată ființa mea

nu știu de ce

așa mi-a zis tata odată când ne întorceam cu trenul de la Cluj

- Mihai nu mă satur de oameni niciodată!

și vedeam oamenii

prin ochii lui blânzi



de ce iubim oamenii, tată?

nu cred că am pus această întrebare

însă tata mi-a răspuns citindu-mi parcă gândurile

a oftat prelung iar eu știam că spune adevărul

- pentru că în spatele inimii lor ești întotdeauna tu



pur și simplu cred ce zice tatăl meu

el e mare

el știe bine



în adâncul inimii

lacuri pure

pline cu lacrimi stau gata pregătite

să inunde abisurile ochilor mei de copil

așa pățesc întotdeauna când mă uit la oameni

când privesc înapoi spre tata



plâng liniștit acum

nu știu dacă din cauza oamenilor sau a tatei

am înțeles în sfârșit cum e cu oamenii

ei sunt oglinzi imperfecte

din care Dumnezeu îmi șoptește

tainic în tăcere



Te iubesc!



Mihai George Corui

24.08.12