Te iubesc.
Te iubesc nebunește și irevocabil.
O spun din copilărie sau din dependență,
Dar inima mea nu va mai putea iubi vreodată
La intensitatea la care a făcut-o alături de tine.
Îmbrățișările tale, săruturile tale,
Melodia pe care am dansat prima oară blues,
Vor rămâne în mintea mea încarcerate
Ca într-o închisoare a inimii cu celula la mansardă.

Îmi aduc aminte cu drag când mă mușcai de nas,
Când râdeai de însuși râsul meu,
Și când mă priveai ore în șir în ochi
Iar eu mă zbăteam, neîntelegandu-ți taina.
E adevărat, nu te-am înțeles prea mult,
Și tocmai de aceea nu ți-am putut fi alături,
Dar ar trebui să iei în considerare
Ca fapt suprem de înțelegere
Faptul că am acceptat să îți fiu domnișoară de onoare
La nunta cu altă femeie.

Cum crezi că m-am simțit când ai apărut cu ea la braț,
La două zile după ce ți-am spus că ceva merge prost?
Ce sentimente crezi că m-au încercat
În momenul în care îmi strigai de pe un mal,
În timp ce eu erau pe celălalt țărm,
Hai să rămânem prieteni !

Prieteni zici ?
Tu percepi vreo întâlnire de-a noastră
Fără binecunoscuta împreunare de mâini,
Sau fără rândurile de sărutări rapide
Ce veneau și plecau precum coloniile de cocori?

Atunci, să fim prieteni.
Să iubim străini.
Eu am să port inelul dat de altul,
Tu ai să îi faci jurăminte alteia.
Consideri că așa e mai bine?