ea purta un ceas ruginit
prins pe mâna stângă cu douăsprezece elastice
roșii albastre și galbene
eu conduceam autobuzul printr-un oraș aglomerat
și așteptam în fiecare miercuri la aceeași oră
în aceeași stație urca grăbită
se arunca spre locul de la geam din spatele meu
încet încet pasagerii deveneau agitați
conduceam prost toate oglinzile erau îndreptate spre ea
parbrizul rula o scenă în care maică-sa îmbibată cu miros de oțet și hrean îi cerea
tu fată dragă nu mai am elastice pentru borcane
uite mai am aici douăsprezece borcane
cu un gest tragic ea își scotea ceasul vechi
îl privea lung strigam nu nu se poate
acum o să spună că e o amintire lăsată de nu știu ce tată
care a trebuit să plece neapărat la alta
iar ceasul ăla ar trebui agățat la gât într-o parte
chiar deasupra inimii
în spatele meu era când veselă când preocupată
cu sfâșierea vreunui bilet
opream degeaba cu cincizeci de metri înaintea ultimei stații
trei doi unu și autobuzul nu mai răspundea la comenzi
pedala moartă se ascundea rușinată sub pantof
volanul devenea moale ca un covrig însiropat
ascultă spunea ea în fiecare miercuri
și prin urechea dreaptă îmi dăruia tic-tacul